Ciprian Demeter: De la „țara te vrea prost” la ruina catedrei: radiografia unui dezastru național
În fiecare an, la sfârșitul lunii august, în loc să trăiască liniștea ultimelor zile de vară, o stare de anxietate colectivă pune stăpânire pe familiile românești. Părinții își numără banii rămași din salarii, evaluează listele de rechizite, haine și ghiozdane, încercând să facă față unor costuri care cresc exponențial de la o toamnă la alta. În tot acest timp, politicienii de la București decid, printr-un condei rupt de realitate, ca școala să înceapă tot mai devreme, pe 7 septembrie sau chiar mai repede.
Această decizie grăbită reprezintă o lovitură directă dată atât bugetelor de familie, cât și turismului din România, care suferă vizibil. Sezoanele estivale pe litoralul românesc sau în stațiunile montane sunt scurtate artificial. În loc să structureze cu viziune și predictibilitate anul școlar, începând în mod natural cu 15 septembrie, când litoralul își încheia firesc activitatea, iar familiile puteau beneficia de tarife accesibile de sfârșit de sezon, politicienii taie din rădăcină această gură de aer pentru domeniul turistic.
Ce se întâmpla dacă școala începea mai târziu, așa cum se întâmplă în numeroase țări europene cu tradiție, unde timpul de odihnă al copilului și economia națională sunt respectate deopotrivă? Era un gest de normalitate. Însă normalitatea reprezintă tocmai elementul care lipsește cu desăvârșire din ecuația decizională a administrației românești.
Privind retrospectiv la ultimii 35 de ani, constatăm un adevăr dureros: clasa politică postdecembristă a eșuat la toate capitolele majore de dezvoltare națională. Fără nicio excepție, garniturile de politicieni care s-au succedat la putere s-au dovedit a fi repetente la examenul de responsabilitate publică, viziune și patriotism.
Cea mai mare crimă a acestor decenii este degradarea infrastructurii fizice, dublată de uciderea spiritului educației românești. Școala, care în vremurile interbelice sau chiar în perioade de extremă dificultate istorică forma caractere, modele și intelectuali de elită, a fost transformată într-un teren de experimente sterile și reforme eșuate înainte de a fi puse în practică.
Majoritatea liderilor politici au fost personaje certate grav cu cartea, iar acei puțini politicieni care aveau o pregătire academică reală au acceptat un compromis moral devastator: s-au lăsat conduși, manevrați și reduși la tăcere de către semidocți, indivizi agramați cu pretinse diplome și mari pretenții de intelectuali. Elitele au eșuat în luminarea clasei politice, iar semidocții au coborât școala la nivelul propriului lor analfabetism funcțional.
Adevărata ancoră care ține școala românească înfundată în noroiul mediocrității este politizarea agresivă și deplină a structurilor de conducere. Ceea ce vedem astăzi în unitățile de învățământ nu mai are legătură cu spațiul sacru al formării umane, în schimb reprezintă o extensie directă a birourilor de partid de la nivel local sau județean. Inspectoratele Școlare Județene au devenit brațul armat al politicului în teritoriu. Ele nu mai funcționează ca centre de sprijin metodologic, îndrumare pedagogică și excelență profesională, fiind agenții de plasare a cadrelor obediente. Directorii de școală sunt numiți, menținuți sau schimbați în funcție de carnetul de partid sau de nivelul de servilism pe care îl arată față de primari, inspectori sau președinți de consilii județene, în timp ce oamenii cu personalitate, profesorii cu verticalitate, vizionarii și adevărații pedagogi sunt eliminați sistematic din cursele pentru conducere. În locul lor sunt preferați indivizi umili în fața celui care i-a numit, oameni fără opinii proprii, preocupați doar să nu supere partidul și să execute ordinele venite de sus.
În acest peisaj dezolant, profesorul român trăiește un adevărat proces de desființare a demnității umane și profesionale. Peste 90% dintre cadrele didactice sunt astăzi demotivate, scârbite de birocrația inutilă și de lipsa totală de respect din partea societății și a statului.
Profesorul nu mai intră la clasă cu bucuria de a dărui cunoaștere. El vine la școală apăsat de griji, numărând orele până când va auzi ultimul clopoțel al zilei. De ce? Pentru că trebuie să rupă ușa școlii și să fugă spre casă sau spre spații private unde oferă meditații. Privită cândva ca un act facultativ de performanță, meditația reprezintă astăzi doar o strategie disperată de supraviețuire.
Este o rușine națională ca un profesor din învățământul preuniversitar, omul care poartă pe umeri formarea viitorului medic, inginer, judecător sau cercetător, să aibă un salariu mediu de aproximativ 5.000 de lei, în timp ce un angajat din structurile de ordine publică sau poliție, fără nicio facultate, să încaseze venituri considerabil mai mari încă de la debut. Statul român transmite astfel un mesaj clar: forța brutală și controlul sunt mai prețioase decât mintea și educația copiilor noștri.
Cadrul didactic este obligat să predea în paralel pentru a-și putea plăti rata la bancă, întreținerea pe timp de iarnă sau cheltuielile de școlarizare ale propriilor copii, în loc să-și folosească timpul liber pentru lectură, cercetare metodologică, pregătirea de materiale interactive sau odihnă,
Proiectul prezidențial „România Educată” s-a dovedit a fi cea mai mare farsă din istoria modernă a țării. O strategie ambalată în concepte tehnocratice sterile, care a lăsat intacte exact problemele de structură: politizarea, subfinanțarea și umilirea cadrelor didactice.
Adevăratul proiect de care avea nevoie România nu trebuia să poarte denumiri sforăitoare. Proiectul real trebuia să se numească simplu și direct: „Redarea demnității profesorului român”. Dacă dorești performanță într-o națiune, plătești resursa umană la cel mai înalt nivel, îi oferi profesorului statut social, protecție juridică în fața abuzurilor și liniște financiară, astfel încât la catedră să vină cei mai buni absolvenți de universitate, nu cei care nu și-au găsit loc în altă parte.
Însă adevărata deviză nescrisă a clasei politice din ultimele decenii rămâne una singură: „Țara te vrea prost!”. Un popor educat este un popor greu de manipulat. Cetățenii cu gândire critică pun întrebări, cer socoteală la vot, refuză pomenile electorale și nu acceptă să fie conduși de agramați. De aceea, distrugerea sistematică a școlii a fost planificată cinic de o elită politică incompetentă pentru a-și conserva puterea.
Școala românească de astăzi arată ca o clădire cu fațada vopsită strident, dar cu structura de rezistență măcinată de igrasie și mucegai politic. Copiii noștri intră în băncile unor instituții în care văd profesori obosiți, triști, lipsiți de autoritate și copleșiți de cerințele administrative. Ei simt că educația s-a transformat dintr-un pașaport către succesul bazat pe meritocrație într-o simplă formalitate lipsită de substanță.
Am transformat dascălul dintr-un mentor și un model de viață într-un prestator de servicii prost plătit, hărțuit de birocrație, umilit de părinți agresivi și ignorat de autorități. Dacă nu vom opri această derivă, viitorul României va fi scris de generații fără repere, conduse de aceiași repetenți eterni ai istoriei noastre.
Este timpul să înțelegem că recâștigarea României nu începe din birourile ministeriale și nici din discursurile sterile de la televizor. Renașterea țării începe din cancelarie, din redarea respectului cuvenit celui care ține creta în mână și deschide minți. Fără dascăli liberi, fără profesori plătiți cu demnitate și depolitizați radical, vom rămâne doar o țară de consumatori pasivi, spectatori la propriul nostru declin.
Spiru Haret spunea cu voce premonitorie: „cum arată astăzi școala, așa va arăta mâine țara”, iar dacă ucizi demnitatea dascălului, ai ucis deja viitorul neamului tău, lăsând în urmă doar umbra unei națiuni care a uitat să mai gândească, condamnată fiind să rătăcească în întunericul propriei ignoranțe. Generații întregi de copii abandonați de un stat indiferent vor purta povara unei clase politice orbite de propriul interes, o clasă care a preferat să transforme catedra într-o ruină a servilismului și a deznădejdii, amanetând fără ezitare destinele celor mici, alungând speranța din sufletul fiecărui profesor de bună-credință și prăbușind o întreagă societate în abisul unei mediocrități generalizate din care cu greu ne vom mai putea ridica vreodată ca popor liber, demn și cu adevărat luminat.
autor: Ciprian Demeter
