Mica Unire, Marele Vis: ziua sfântă când Muntenia și Moldova au devenit o singură țară

Ziua de 24 ianuarie nu este doar o dată în calendar, ci o fereastră deschisă către trecut, prin care putem simți încă fiorul rece al iernii lui 1859, încălzit de flacăra mistuitoare a unei singure dorințe: Unirea. A rămas în istorie drept ”Mica Unire”, un diminutiv nedrept pentru o realizare colosală, căci fără acel ianuarie de foc, fără curajul unor oameni de stat vizionari și fără strigătul de disperare și speranță al țăranilor, Marea Unire de la 1918 ar fi rămas doar o utopie.

Astăzi, privim înapoi cu recunoștință către momentul zero al României moderne. A fost ziua în care granița de la Focșani a căzut nu doar de pe hărți, ci și din suflete, ziua în care Alexandru Ioan Cuza a devenit chipul unei națiuni ce refuza să mai stea în genunchi.

Drumul spre Unire nu a fost pavat cu flori, ci cu sacrificii, diplomație fină și o dorință de fier, iar rădăcinile acestui moment se întind până la Revoluția Pașoptistă. Pe Câmpia Libertății de la Blaj sau în piețele Bucureștiului, strigătul ”Vrem să ne unim cu Țara!” a cutremurat imperiile vecine.

După Războiul Crimeii (1853–1856), contextul internațional s-a schimbat. Marile Puteri ale Europei, Franța lui Napoleon al III-lea, Rusia, Marea Britanie, Prusia, au început să privească spre Principatele Române, dar interesele lor erau divergente. Convenția de la Paris din 1858 a oferit românilor o unire ”trunchiată”: doi domni, două guverne, două armate, dar cu un nume comun – ”Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”. Părea că visul se risipește în birocrație.

Însă românii au avut întotdeauna geniul de a transforma imposibilul în realitate. ”Partida Națională”, gruparea politică ce reunea cele mai luminate minți ale vremii (Kogălniceanu, Alecsandri, Rosetti, Brătianu), a înțeles că textul Convenției nu interzicea explicit ca aceeași persoană să fie aleasă domn în ambele țări. A fost portița prin care istoria a intrat în scenă.

Totul a început în Moldova. Într-o atmosferă încărcată de emoție, Adunarea Electivă de la Iași căuta un om providențial. Nu un prinț străin, așa cum se discutase, ci un om al pământului. În noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1859, după dezbateri aprinse, Mihail Kogălniceanu a rostit numele care avea să schimbe totul: Colonelul Alexandru Ioan Cuza.

Cuza nu era cel mai bogat boier, nici cel mai influent, dar era un patriot desăvârșit, un om care demisionase din armată în semn de protest față de falsificarea alegerilor și care iubise idealurile de la 1848. Pe 5 ianuarie, Moldova l-a ales în unanimitate. Primul pas fusese făcut.

Dacă la Iași lucrurile s-au așezat firesc, la București situația era explozivă. Conservatorii, care doreau menținerea privilegiilor, controlau majoritatea în Adunarea Electivă. Bucureștiul fierbea.

În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la Hotel Concordia (o clădire care astăzi plânge după restaurare pe strada Smârdan). Într-o cameră plină de fum de țigară și de speranță.

Dimineața zilei de 24 ianuarie 1859 a găsit Dealul Mitropoliei asediat de o mare de oameni. Zeci de mii de bucureșteni, târgoveți, țărani, meșteșugari, studenți, înconjuraseră clădirea Adunării. Presiunea străzii era uriașă. Oamenii erau gata să intre cu forța dacă aleșii nu ascultau voința națională. În sala de ședințe, deputatul Vasile Boerescu a cerut o ședință secretă și a pledat cu lacrimi în ochi pentru unire prin persoana lui Cuza: ”A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei!”

În acel moment incandescent, numele lui Cuza nu era doar un nume, ci o chemare a destinului, o promisiune tăcută a unei Românii întregite, o ancoră a speranței aruncată într-un ocean de incertitudini politice și jocuri de putere europene. Fiecare inimă prezentă acolo, de la boierul luminat până la țăranul simplu care urmărea cu sufletul la gură sala de pe deal, simțea că în această alegere se concentra întreaga aspirație a neamului, o încredere oarbă într-un lider care, prin actul său de curaj civic, devenise întruchiparea însăși a visului secular de unitate și demnitate națională.

Sub presiunea mulțimii de afară și a argumentelor patriotice din interior, conservatorii au cedat. Votul a fost unanim. În momentul în care rezultatul a fost anunțat, Bucureștiul a explodat într-o bucurie greu de descris în cuvinte. Oamenii se îmbrățișau pe străzi, clopotele bisericilor băteau a sărbătoare, iar strigătul ”Să trăiască Cuza! Să trăiască România!” se auzea până la marginea orașului.

Mica Unire se înfăptuise. Nu prin război, nu prin sânge, ci prin inteligență, solidaritate și o dragoste imensă de țară. Acel ”Da” hotărât, strigat din mii de piepturi pe Dealul Mitropoliei, a fost semnătura definitivă a poporului pe actul de naștere al României, un pact sacru între conducători și mulțime, care a sfințit pentru totdeauna ziua de 24 ianuarie.

Cine a fost omul din spatele legendei? Alexandru Ioan Cuza a fost, înainte de toate, un om curajos. Provenit dintr-o familie de boieri moldoveni, educat la Paris, Cuza a înțeles că Unirea nu însemna doar o graniță ștearsă, ci o modernizare profundă.

Domnia sa (1859–1866) a fost o cursă contra cronometru pentru a transforma două provincii orientale, înapoiate, într-un stat modern european. A avut curajul să se pună rău cu biserica (secularizarea averilor mănăstirești), cu marii moșieri (reforma agrară) și cu sistemul corupt. A înființat primele universități (Iași și București), a făcut învățământul primar obligatoriu și gratuit, a creat Codul Civil și a pus bazele armatei moderne.

Cuza a fost un domnitor iubit de popor pentru că, spre deosebire de alții, el a privit spre talpa țării. Deși a purtat coroana a două principate, Cuza nu a uitat niciodată că adevărata sa putere nu venea din strălucirea tronului, ci din ochii plini de speranță ai țăranilor pe care a jurat să-i apere și să-i ridice din țărână. Această legătură profundă cu pământul și cu sufletul românesc l-a impulsionat să ducă la bun sfârșit reforme radicale, sfidând opoziția puternică a celor care se agățau de vechile privilegii, conștient că modernizarea țării nu putea fi amânată, chiar dacă acest drum drept și plin de jertfă personală avea să-i aducă, în cele din urmă, atât gloria veșnică în memoria poporului, cât și trista soartă a exilului. El a fost cel care, printr-o voință de oțel și o viziune clară, a sfidat inerția și egoismul unei epoci, știind că adevărata libertate nu se câștigă doar pe câmpul de luptă, ci și prin lumină, prin pământ împărțit cu dreptate și prin șanse egale pentru toți, lăsând în urmă o moștenire ce a transformat un vis într-o fundație solidă pentru națiunea română, indiferent de prețul personal pe care a trebuit să-l plătească pentru a clădi această Românie modernă. Chiar și după abdicare, când părăsea țara cu inima frântă, nu a lăsat în urmă doar instituții și legi, ci și un spirit de progres și de unitate care, asemenea unei semințe plantate cu trudă, avea să înflorească, asigurând nașterea și consolidarea definitivă a României, așa cum o cunoaștem și o iubim astăzi, ca o mărturie vie a sacrificiului său suprem pentru neam.

Istoria Micii Uniri nu ar fi completă fără poveștile care au circulat din generație în generație, transformându-l pe Cuza într-un erou popular.

Povestea negustorului și Ocaua lui Cuza este, poate, cea mai frumoasă lecție de integritate. Legenda spune că Vodă Cuza, îmbrăcat în haine de țăran, mergea prin piețe să vadă dacă negustorii respectă legea. Prins cu ”ocaua mică” (o unitate de măsură măsluită), un negustor a încercat să-l înșele chiar pe domnitor. Momentul dezvăluirii identității lui Cuza și pedeapsa exemplară a negustorului (plimbat prin târg cu cele două ocale de gât) au rămas un simbol al dreptății, iar expresia ”a umbla cu ocaua mică” ne amintește și astăzi că minciuna are picioare scurte.

Moș Ion Roată și Unirea –  Ion Creangă ne-a lăsat o mărturie emoționantă despre legătura dintre Cuza și țărani. Moș Ion Roată, țăranul din județul Putna ales deputat în Divanul Ad-hoc, a fost vocea suferinței țăranilor. Umilit de boieri, el a fost reabilitat de Cuza într-un gest de o noblețe rară. Legenda spune că domnitorul l-a sărutat pe amjii obraji pe bătrânul țăran, spunându-i: ”Du-te și spune sătenilor că, unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat Domnitorul”.

O altă pildă celebră este cea a bolovanului. Boierii nu puteau urni un bolovan mare din calea lor, oricât de puternici se credeau și a fost nevoie de ajutorul țăranilor, chemați de Moș Ion Roată, pentru a-l muta. Morala? ”Unde-i unul nu-i putere / La nevoi și la durere / Unde-s doi puterea crește / Și dușmanul nu sporește”.

Aceste pilde sunt lecții de demnitate și înțelepciune populară care ne învață că, indiferent de rang sau avere, adevărata mărime a unui om stă în capacitatea sa de a rămâne drept și unit cu semenii săi. Ele sunt fire nevăzute, dar puternice, țesute în însăși fibra conștiinței naționale, prin care generații întregi au învățat ce înseamnă dreptatea, solidaritatea și curajul de a sta împotriva nedreptății, transformând figura lui Cuza și a lui Moș Ion Roată în arhetipuri eterne ale spiritului românesc.

Dacă Mica Unire ar avea o coloană sonoră, aceasta ar fi, fără îndoială, ”Hora Unirii”. Versurile scrise de Vasile Alecsandri la 1856 și puse pe muzică de Alexandru Flechtenmacher au devenit un adevărat imn național neoficial. ”Hora Unirii” nu este doar un cântec, ci un legământ. ”Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română” este invitația eternă la solidaritate. Pe 24 ianuarie, când ne prindem în horă în piețele publice, nu facem doar un gest simbolic, recreăm cercul magic al unității, legând prezentul de trecutul glorios, căci de fiecare dată când pașii noștri se unesc în ritmul acestei hore, ștergem distanțele dintre noi și simțim, preț de câteva minute, că inimile bat în același ritm străbun, acela al frăției care nu cunoaște granițe. Această horă este o punte sonoră peste timp, o comuniune profundă între generații, în care fiecare pas marcat pe ritmul sacru al cântecului reînvie spiritul acelor vremuri eroice și ne reafirmă angajamentul de a duce mai departe idealurile de unitate și libertate ale înaintașilor. Ea este amintirea vie că puterea unui popor stă în capacitatea sa de a se aduna, de a se ține strâns, depășind orice dezbinare, într-un lanț simbolic al iubirii de țară, o invitație perpetuă la solidaritate și speranță pentru România de astăzi și de mâine.

Mica Unire nu a fost ”mică”. A fost fundația. Fără 1859, nu ar fi existat Independența de la 1877. Fără 1859, Regina Maria și Regele Ferdinand nu ar fi avut ce să unească la 1918.

Alexandru Ioan Cuza a fost sacrificat politic, fiind forțat să abdice în 1866 de ”Monstruoasa Coaliție”, dar opera sa a rămas neclintită. A murit în exil, departe de țara pe care o crease, dar inima lui a rămas aici. Astăzi, odihnește la Biserica Trei Ierarhi din Iași, iar spiritul său este viu în fiecare instituție modernă a statului român.

La 167 de ani distanță, lecția Micii Uniri este mai actuală ca oricând: unitatea nu este un dat, ci o construcție continuă, este lecția despre a pune interesul comun mai presus de cel personal, despre curajul de a face istorie atunci când toți îți spun că este imposibil.

Să ne oprim o clipă astăzi, 24 ianuarie, și să privim dincolo de agitația cotidiană. Să ne imaginăm frigul acelor zile și căldura acelor inimi. Să ne gândim la țăranul care a strigat ”Trăiască Unirea!” deși era flămând, și la boierul care a votat Unirea deși știa că își va pierde privilegiile. Ei ne-au lăsat o țară. Noi ce vom lăsa mai departe?

Poate că cel mai frumos omagiu pe care îl putem aduce lui Alexandru Ioan Cuza și generației sale de aur nu sunt statuile de bronz, ci păstrarea unității între noi, românii. Închei cu vorbele memorabile rostite de Mihail Kogălniceanu în momentul întâmpinării domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cuvinte care răsună peste veacuri ca un testament sfânt pentru fiecare dintre noi:

„Alegându-te pe tine Domn în țara noastră, am vroit să arătăm lumii ceea ce toată țara dorește: la legi noi, oameni noi! Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu acei pentru care mai toți Domnii trecuți au fost nepăsători sau răi… Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace și de dreptate; împacă patimile și urile dintre noi și reintrodu în mijlocul nostru strămoșeasca frăție!” Aceste cuvinte, rostite cu tremur în glas și speranță în privire acum 167 de ani, par să fi suspendat curgerea timpului, străbătând veacurile ca un ecou viu și tulburător, căci și astăzi, noi, românii de pretutindeni, purtăm în piept aceeași sete nestinsă de dreptate și visăm la aceeași blândețe a celor ce ne conduc, tânjind cu o ardoare sfântă să ne vindecăm rănile adânci ale dezbinării și să trăim, în sfârșit, într-o țară în care legea să fie scut, iar omul, în simplitatea și truda sa de zi cu zi, să nu mai fie privit cu indiferență sau aroganță, ci să fie ascultat, ocrotit și așezat pe acel piedestal de demnitate umană unde îi este locul de drept, ca stăpân și nu ca slugă în propria sa istorie.

autor: Ciprian Demeter