23 februarie – Începutul Postului Paștelui: drumul dinspre zgomot spre Înviere

Astăzi, 23 februarie, începe Postul Paștelui. Pentru unii, este doar o schimbare de meniu. Pentru alții, o tradiție moștenită din familie. Pentru Biserică însă, este începutul unei călătorii – cea mai serioasă, cea mai profundă și cea mai transformatoare călătorie din an: drumul către Înviere.

Postul Mare nu este despre mâncare. Este despre inimă. Nu este despre interdicții, ci despre libertate. Nu este o dietă religioasă, ci o școală a sufletului.

O lume grăbită, un suflet obosit

Trăim într-o lume care nu mai are răbdare. Ne grăbim spre succes, spre validare, spre următorul obiectiv. Ne încărcăm agendele și ne descărcăm sufletul. Suntem conectați permanent, dar tot mai deconectați de la noi înșine.

Postul vine ca o frână binecuvântată.

Biserica ne așază înainte patruzeci de zile de oprire. Patruzeci de zile în care să ne privim în oglinda conștiinței. Patruzeci de zile în care să ne întrebăm:
Unde sunt eu în relația mea cu Dumnezeu?
Ce s-a răcit în mine?
Ce trebuie vindecat?

Nu întâmplător, Mântuitorul Însuși a postit patruzeci de zile în pustie. Pustia nu este doar un loc geografic. Este locul unde zgomotul dispare și adevărul rămâne.

Ce înseamnă, de fapt, postul?

Postul adevărat are trei stâlpi: rugăciunea, postul trupesc și milostenia.

Postul trupesc ne învață disciplina. Într-o cultură a excesului, a spune „nu” devine un act de putere interioară. Nu mâncarea este problema, ci lipsa măsurii. Prin înfrânare, ne reamintim că nu suntem robi ai poftelor noastre.

Rugăciunea redeschide dialogul cu Dumnezeu. Mulți dintre noi vorbim cu toată lumea, dar aproape deloc cu El. Postul este timpul în care putem redescoperi liniștea unei seri în care aprinzi o lumânare și rostești, simplu: „Doamne, ajută-mă”.

Milostenia este respirația postului. Nu poți posti autentic dacă inima ta rămâne închisă. Adevăratul post începe când înveți să ierți. Când alegi să nu răspunzi cu rău la rău. Când împarți din puținul tău.

A ține post și a rămâne răutăcios este o contradicție. A mânca de dulce și a avea inimă bună este uneori mai aproape de Dumnezeu decât o listă de reguli împlinite fără iubire.

O luptă cu noi înșine

Postul Paștelui este, în esență, o luptă. Dar nu cu ceilalți. Nu cu societatea. Nu cu politica. Ci cu propriile noastre slăbiciuni.

E lupta cu mândria care ne face să credem că avem mereu dreptate.
E lupta cu resentimentul care ne ține ancorați în trecut.
E lupta cu indiferența care ne usucă sufletul.

În aceste săptămâni, suntem invitați să facem ordine în interior. Să ne curățăm gândurile așa cum ne curățăm casele înainte de sărbători. Pentru că Paștele nu este doar o comemorare istorică. Este o posibilitate personală de înviere.

Postul – un drum spre lumină

Paștele nu poate fi înțeles fără cruce. Bucuria Învierii nu poate fi gustată fără trecerea prin pocăință. De aceea, Postul Mare are și o dimensiune a sobrietății, a introspecției, uneori chiar a lacrimii.

Dar nu este un drum trist.

Este un drum al speranței.

În fiecare duminică din post, Biserica ne amintește că finalul nu este moartea, ci viața. Că oricât de grea ar fi povara noastră, Dumnezeu nu abandonează niciodată pe cel care se întoarce cu sinceritate.

Ce putem face concret?

Nu este nevoie de gesturi spectaculoase. Postul începe cu lucruri mici și reale:

• Să renunțăm la un obicei care ne face rău.
• Să citim zilnic câteva pagini din Evanghelie.
• Să cerem iertare acolo unde orgoliul ne-a ținut blocați.
• Să oferim timp, nu doar bani.
• Să reducem critica și să creștem în înțelegere.

Poate că cel mai important post este cel al cuvintelor. Într-o societate în care judecata a devenit reflex, poate că tăcerea binevoitoare este cea mai profundă formă de asceză.

O invitație personală

Astăzi, 23 februarie, nu începe doar un post. Începe o șansă.

O șansă de a ne întoarce la esențial.
O șansă de a ne reechilibra.
O șansă de a ne lăsa transformați.

Postul Paștelui nu este despre perfecțiune. Este despre sinceritate. Dumnezeu nu caută oameni fără greșeală, ci inimi dispuse să se schimbe.

Să intrăm, așadar, în această perioadă cu smerenie, dar și cu curaj. Cu realism, dar și cu speranță. Cu hotărârea de a lăsa ceva din noi să moară – pentru ca ceva mai bun să poată învia.

Pentru că, la capătul acestui drum, nu ne așteaptă doar o sărbătoare.

Ne așteaptă Lumina.