Editorial: România între discursul oficial și cenzură
Într-o democrație consolidată, așa cum ne place să spunem despre România, libertatea de exprimare ar trebui să fie piatra de temelie a dialogului social. În realitate, însă, asistăm la o formă tot mai rafinată, dar profund toxică de cenzură. Nu mai vorbim doar despre tăierea brută a microfonului sau interzicerea explicită a unei opinii. Astăzi, cenzura este mascată în formule vagi de „discurs al urii”, „protejarea coeziunii sociale” sau „responsabilitate democratică” – sintagme care sună bine în teorie, dar care în practică devin instrumente perverse de reducere la tăcere.
Fie că vorbim de jurnaliști marginalizați, profesori intimidați pentru opinii nealiniate sau de cetățeni sancționați pentru exprimări incomode, mecanismele de suprimare a discursului liber se înmulțesc. În spațiul digital, algoritmii și platformele acționează ca niște paznici ideologici, în timp ce presa mainstream adoptă din ce în ce mai des o autocenzură evidentă, de teamă să nu deranjeze puterea sau partenerii strategici. Este o tăcere cultivată, care asigură o liniște falsă, convenabilă celor care nu doresc dezbateri reale.
România anului 2025 pare prinsă între două extreme: pe de o parte, discursul oficial care predică democrația și pluralismul, iar pe de altă parte, realitatea în care ideile neconvenabile sunt izolate, ridiculizate sau pur și simplu ignorate. Acest mecanism nu doar că slăbește încrederea în instituții, dar și creează o societate tot mai divizată și lipsită de repere autentice. Cine controlează discursul, controlează și percepția realității – iar în România, realitatea pare a fi „ajustată” cu grijă.
Derapajele nu sunt întâmplătoare. De la restricționarea accesului la informații publice, până la impunerea unor narative unice despre subiecte sensibile – războiul, pandemia, justiția, istoria recentă – vedem clar conturată o agendă de uniformizare a gândirii. În locul pluralismului de opinii, se impune un consens forțat. În locul dialogului, avem tăcerea politică. În locul dezbaterii, avem etichetarea celor care gândesc altfel.
Această stare de fapt nu poate fi numită democrație funcțională. Este o democrație de vitrină, în care libertățile sunt permise doar atâta timp cât nu deranjează. Ori, tocmai vocile incomode sunt cele care păstrează viu spiritul democratic. Fără ele, totul devine propagandă. România nu are nevoie de tăcere impusă, ci de o piață a ideilor în care și opinia contrară să fie ascultată, nu anihilată.
Dacă astăzi acceptăm această cenzură tăcută în numele unei stabilități convenabile, mâine vom trăi într-un regim hibrid – un spațiu în care libertatea va deveni o simplă iluzie. Iar consolidarea democrației nu înseamnă controlul ideilor, ci tocmai încurajarea lor. România nu va deveni mai puternică reducând pluralismul la un monolog convenabil puterii, ci doar cultivând curajul dezacordului și onestitatea intelectuală.
ANDREI POPETE-PĂTRAȘCU
